„The landscape is multi-faceted, at once an object, an idea, a representation and an experience.” (Knudsen) [1]
Văzut drept un concept clasic transdisciplinar, peisajul ca obiect de studiu a scos la iveală multele faţete ale acestuia, făcând imposibilă limitarea la o singură definiţie, universală şi suficientă. Însuşi cuvântul în sine intră în componenţa mai multor discipline sau subdomenii la care acesta face referire (landscape archaeology, landscape architecture, landscape ecology, landscape planning, etc). De asemenea, statutul peisajului ca imagine şi simbol se află pe un teren comun pentru diverşii practicanţi din discipline diferite care investighează peisajul şi cultura în general (geografie, artele plastice, literatură, antropologie, istoria culturii şi civilizaţiilor, etc).
Atunci când peisajul se referă la sol, teritoriu organizat, orânduit, acesta devine caracteristic şi pentru oamenii care au făcut această orânduială. ,,Peisajul exprimă manifestarea vizuală a identităţii teritoriale.’’ [2] Cele mai timpurii reprezentări realiste ale peisajului datează din sec. XV, în pictura renscentistă, sensul care i se atribuia fiind acela de simbol-expresie a ideilor umane, a gândurilor, credinţelor şi sentimentelor. Astfel, peisajul nu era doar un context în care personajele erau plasate ci un element activ al compoziţiei. Crearea de peisaje imaginare în Renaştere s-a produs aproape simultan cu un nou stil de design al grădinilor. Peisagistica şi planning-ul urban au dus la apariţia de noi ramuri şi subdomenii care au stat la baza arhitecturii contemporane şi a planning-ului urban actual, reconfigurând constant statutul peisajului şi importanţa acestuia ca ,,depozitar al culturii umane’’ [3]. În mod natural, descoperirea de noi teritorii a impus apariţia unor noi metode pentru descrierea şi reprezentarea într-un mod ştiinţific a noilor peisaje şi a oamenilor care le locuiau. Printre aceste noi tehnici apărute se numără şi cartografia. Nu de puţine ori s-a vorbit de componenţa estetică din cartografie, înaintea perioadei zbuciumate a războaielor mondiale, geografii ţinând cont cu adevărat de considerente estetice în practicile lor.
Printre cercetările ştiinţifice asupra peisajului făcute în timpul explorărilor, demne de menţionat sunt cele ale lui Alexander von Humboldt (1769-1859) şi Charles Darwin (1809-1882). Definiţia lui Humboldt atribuia peisajului rolul unui fenomen holistic, perceptibil de oameni, fiind în acelaşi timp capabil să surpindă diversitatea regională. În ciuda specializărilor sale în domenii precum biogeografie, geografie fizică, climatologie, sublinia mereu în scrierile sale aspectele culturale, umaniste asupra peisajului, atribuindu-i acestuia pe lăngă evidente valori estetice, calităţi curative pentru psihic. Asemeni acestuia, fotograful francez Paul Vidal de la Blanche (1845-1918) a avut o perspectivă istorică şi literară asupra peisajului, recunoscând importanţa societăţii locale şi a stilului acesteia de viaţă în organizarea peisajului, determinând diferenţializarea regională în funcţie de condiţiile naturale, cultură şi modelele de organizare teritorială specifice.
Peter Fuller, vorbind de pierderea interesului faţă de dimensiunea estetică a geografiei afirmă că aceasta ,,a fost dezgolită de dimensiunile estetice şi etice după perioada celui de-al doilea Război Mondial.’’ [4] În acest sens, Fuller compară celebrele peisaje paradisiace ale lui Holman Hunt (artist, unul din fondatorii Frăţiei Pre-Rafaelite) pictate în 1850 cu cele realizate în ultima perioadă de creaţie pentru a evidenţia această dispariţie a dimensiunii estetice asimilată cu dispariţia lui Dumnezeu din natură. Istoria artei înclină să vadă în omiterea sărăciei rurale şi a semnelor industralizării din peisajele secolului al XIX-lea ca fiind cumva un gest moral, de evadare, şi nu unul care se vrea realist. ,,Am părăsit grădina Edenului, sau este călcată de şerpii metalici ai lui Cruise. Cu toţii trăim… la periferia unui potenţial deşert.’’ [5]
Când lumea contemporană face referire la filozofia esteticii în analiza peisajului are în vedere cele două paradigme contrastante: cea obiectivistă şi cea subiectivistă. Dacă paradigma obiectivistă consideră că valoarea estetică rezidă în peisaj ca o calitate în sine, cea subiectivistă consideră ca această calitate este un produs al minţii, ea existând sau luând naştere în ochiul privitorului. Până de curând, paradigma obiectivă le conferea filozofilor baza de a înţelege frumosul inclusiv frumuseţea peisajului. Însă paradigma este schimbată de filozofi precum Locke, Hume, Burke şi în special Kant care identifică frumuseţea ca existând în ochiul privitorului şi nu în obiectul privit. Acest mod de a interpreta valoarea estetică a fost preluat de majoritatea filozofilor contemporani. Mai mult decât atât, Andrew Lothian în lucrarea sa Landscape and the philosophy of aestethics demonstrează faptul că doar paradigma subiectivistă ar trebui folosită în analiza valorii estetice a peisajului.
Paradoxul acestei analize constă în contradicţiile pe care le naşte. Pe de-o parte geografii, consideră peisajul drept o trăsătură ce trebuie clasificat şi cartată întocmai ca solul, formele de relief şi vegetaţia. Ulterior peisajul este clasificat (atribuindu-i-se o calitate înaltă, medie sau scăzută) după criterii considerate a fi obiective. Acest fel de a analiza peisajul a dus la apariţia unui tipar de selecţie şi reprezentare a ceea ce publicul larg numeşte peisaj frumos. Acest lucru e vizibil în calendare, vederi şi clipuri video, în pliante şi cărţi ce surpind peisaje extraordinare adesea cu rol de promovare în scop turistic. Însă acest lucru demonstrează tocmai rolul major pe care peisajul îl joacă în cultura noastră.
O abordare alternativă în evaluarea calităţii peisajului foloseşte psihofizica care se bazează pe preferinţele comunităţii faţă de peisaj pentru a stabili prin analize statistice calitatea peisajului fără a fi influenţat de preferinţele cercetătorilor. Paradoxul dintre cele două paradigme rezidă în contrastul dintre premisele de la care se porneşte în definirea lor. În cultura de masă peisajul este frumos în sine, însă această frumuseţe este un produs al întregului construct social, cultural şi psihologic al privitorului.
Pentru a stabili importanţa peisajului în gândirea filozofică, ar trebui să ne raportăm la felul în care s-a schimbat percepţia asupra esteticii din Antichitate până în epoca contemporană.
Estetica în filozofia Greciei antice
Filozofii din Clasicism priveau estetica ca un atribut fizic. Socrate corela frumuseţea cu moralitatea considerând că cel mai indicat este să trăieşti în mijlocul furmosului pentru a fi influenţat spre o dezvoltare frumoasă. Platon a văzut în frumuseţe un indicator al valorilor eterne, stabilind existenţa unor etape progresive ale frumuseţii: frumuseţea corpului, a minţii, a instituţiilor şi a legii, a ştiinţei culminând cu frumuseţea în sine care există în afara timpului şi a spaţiului. Obiectele sunt frumoase prin însăşi natura lor în percepţia lui Platon. Aristotel însă, considera că obiectele trebuie să aibă o măsură precisă pentru ca sensul lor ca întreg să poată fi perceput de observator.
Era creştină
Filozofii creştini au văzut în frumuseţe un atribut al lui Dumnezeu şi prin urmare inerent obiectului. Sf. Augustin considera că frumuseţea se află în mintea lui Dumnezeu şi este trimisă observatorului prin iluminare. Astfel frumuseţea apare relaţionată cu religia. În timpul perioadei medievale, teologii credeau că aşa cum Dumnezeu a creat lumea din nimic, lumea vizibilă păstrează semne ale prezenţei divinităţii.
Declinul teologiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea determinat de atacurile lui Kant, Hume şi punctele de vedere diferite asupra naturii stabilite de Rousseau, Goethe, Wordsworth şi alţi scriitori, pregătea scena pentru impactul lui Darwin şi a lucrării acestuia: Originea speciilor din 1958. Dispariţia şcolii teologice a permis instaurarea paradigmei subiectiviste deoarece observatorul nu mai era obligat să-l caute pe Dumnezeu în frumuseţea peisajului din jurul său.
Renaşterea
Renaşterea a adus cu sine revitalizarea ideilor specifice lumii Greciei şi Romei antice asupra frumuseţii caracterizate prin: regularitate, reţinere, simetrie, proporţie şi echilibru. Influenţa Clasicismului în arhitectura din Occident, literatură şi poezie, pictură şi sculptură şi chiar în formele sale de drept şi de guvernare a fost profundă. Asistăm astfel la reprezentări în perspectivă ale peisajelor, în compoziţii echilibrate şi minuţioase, în care mitul şi natura sunt indispensabile.
Filozofia Modernă
Estetica modernă de la sfârşitul secolul al XVII-lea s-a dezvoltat în două centre: Marea Britanie şi Germania. Abordarea empirică asupra estetici contrasta cu viziunea idealistă a Germaniei. Dintre esteticieni britanici, Locke considera că frumuseţea se poate găsi în obiectul care curpinde calităţile sale primare dar în măsura în care este evident în calităţile sale secundare, devenind astfel un atribut subiectiv. Locke a făcut astfel saltul de a considera că frumuseţea este a minţii, o distincţie preluată de filosofii de mai târziu. Shaftesbury, Hutcheson şi Addison au avut o viziune obiectivistă asupra frumuseţii, considerând-o ca făcând parte din obiect. Hume însă respinge această teorie spunând că frumuseţea ,,există doar în mintea care o contemplă şi fiecare minte percepe o frumuseţe diferită.’’ [6]
Burke la fel ca Hume a văzut frumuseţea în termeni subiectivi, observatorul fiind cel care răspunde la anumite proprietăţi ale obiectului, cu toate acestea ele nu definesc frumuseţea, ci oferă doar condiţiile necesare observatorului pentru a le percepe. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea se ajunsese deja la concluzia că este imposibil de identificat caracteristicile comune şi specifice doar frumuseţii, acestea aplicându-se şi altor obiecte fără să prezinte valoare estetică.
Filozofia germană a fost puternic reprezentată de Kant şi contribuţia acestuia studiului esteticii. El a descoperit că experienţa estetică este reprezentarea minţii asupra obiectului şi este în întregime subiectivă. Starea de armonie între reprezentarea imaginativă a unui obiect şi capacitatea noastră de înţelegere se află în plăcerea estetică. O astfel de plăcere nu este nici senzuală, nici intelectuală, este liberă, fără un ideal şi determinare cognitivă, este universală, comună tuturor celor care o experimentează. [7]
Romantismul
În secolul al XIX-lea estetica a fost apanajul poeziei, respingând paradigma subiectivistă şi apărând ca o reacţie împotriva raţionalismului şi clasicismului anterior. Romantismul a avut o perspectivă obiectivistă asupra peisajului, consdierând că acesta deţine calităţi intrinseci. Filozoful elveţian, Jean-Jacques Rousseau a dezvoltat o iubire de natură aproape panteistă. Influenţa acestuia a fost atât de mare şi revoluţionară asupra atitudinii lumii occidentale faţă de natură, încât s-a spus chiar că ,, istoria lumii a reînceput odata cu el.’’ [8] În timp ce poeţii au scris despre natură la persoana a III-a, Goethe a scris despre aceasta cu o sensibilitate interioare deosebită, spunându-se adesea că ,, Natura a dorit să ştie cum arată şi astfel l-a creat pe Goethe.’’ [9]
Filozofia contemporană
În ciuda faptului că studiul esteticii a trecut oarecum într-un con de umbră după sec. al XVIII-lea, printre filozofii perioadei moderne care s-au ocupat de studiul esteticii se numără: George Santayana, Benedetto Croce, John Dewey, Ernst Cassirer, Susanne Langer, etc.
George Santayana în The Sense of Beauty, respingea teoria lui Kant, susţinând că principala calitate a esteticii este plăcerea, aceasta neputând exista decât prin intermediul percepţiei. Croce considera experienţa estetică drept o formă primitivă de cunoaştere, intuitivă. Experienţa estetică a lui Dewey era în schimb, consumatorie, completă şi parte din experienţa vieţii de zi cu zi. Spre deosebire de Kant care cerea detaşare, Dewey susţinea că e nevoie de implicare pentru a intra într-o experienţă. Cassirer a dezvoltat o teorie generală a culturii umane şi a rolului jucat de simboluri – mit, limbaj, artă, religie şi ştiinţă, simboluri prin care oamenii îşi reprezintau lumea lor înşişi. Langer sub influenţa lui Cassirer dezvoltă conceptul de artă ca „simbol de prezentare” sau „asemănare”. Ea a folosit termenul de „simulacru” pentru a reprezenta modul în care un lucru îi apare unei persoane. Un tablou este în concepţia sa un soi de aparenţă. ,,Dacă am întinde mâna spre el am atinge o suprafaţă pătată cu vopsea.’’ [10]
Scrierile victorianul John Ruskin au plasat peisajul în centrul moralităţii sociale şi politice deoarece felul său de a vedea şi conceptualiza îşi găseşte echivalenţe în felul de interpretare postmodernă şi post-industrială, după cum observă şi Peter Fuller. ,, În peisaj, Ruskin a văzut un teren stabil în care o ordine consistentă a designului divin putea fi recunoscută într-o formă de bază’’ [11] Trata peisajul ca pe un text, inspirându-şi metoda din exegeza biblică, căutând reasigurarea ordinii într-un haos aparent a unei Anglii industrializate. În Pictori moderni a avut ca scop plasarea peisajului într-un context mai larg decât studiul formei şi istoria stilului. Astfel Ruskin vedea în peisajele unui maestru precum Turner un subiect demn de a examina profunzimile morale şi artistice.
Kenneth Clark, admirator al lui Ruskin spunea despre acesta că a încercat să plaseze diferite stiluri ale picturii de peisaj din est (empirică, naturalistă, fantastică) în contextul filozofic şi sociologic existent la momentul respectiv. Despre lucrarea lui Gainsborough Mr and Mrs Andrews, Clark a spus că surprinde un peisaj naturalist denotând Rousseauismul artistului. Contrazicându-l, Berger spunea ,, Nu sunt un cuplu în natură, aşa cum a imaginat Rousseau natura, sunt proprietari de terenuri şi atitudinea lor de posesiune faţă de ce-i înconjoară este vizibilă în atitudinea şi expresiile lor.’’ [12]
Vorbindu-se de un soi de duplicitate a imaginii peisajului ca stând la baza perspectivei postmodernă ,,peisajul pare din ce în ce mai puţin ca un palimpsest a cărui semnificaţii reale sau autentice pot fi recuperate cumva printr tehnicile, teoriile sau ideologiile corecte, decât un text care pâlpâie pe ecranul procesorului lumii a cărui semnificaţie poate fi creată, dezvoltată, modificată, elaborată şi în final distrusă printr-o simplă apăsare de buton.’’ [13]
Dacă anticii se mulţumeau să divinizeze peisajul prin ceea ce avea el util şi respectabil în ochii lor, asemeni cum astăzi lumea rurală se închină doar în faţa pământului cultivat, în epoca noastră orice ghid de călătorie, fotografie sau vedere pune la dispoziţie publicului tot ceea ce merită văzut pe suprafaţa globului. În timp ce excursioniştii veniţi de la oraş se extaziază în faţa spectacolului stâncilor dezgolite, ţăranii care îi ghidează suspină melancolici blestemând pământul sterp care nu lasă să crescă niciun fir de iarbă.
Fie că a fost văzut drept purtător de valoare estetică ca obiect în sine, fie că a fost considerat ca nefiind nici frumos, nici urât, nici măcar interesant, dar că poate deveni toate acestea doar în ochii celor care îl admiră, peisajul ca exponent al naturii a stat pe buzele filozofilor, artiştilor şi scriitorilor de atâtea secole, neîncetând să nască contradicţii şi perspective de analiză, reconfigurând permanent rolul pe care acesta îl ocupă în conştiinţa umană.
Bibliografie
1. The iconography of landscape. Essays on the Symbolic Representation, Design and Use of Past Environments, editată de Denis Cosgrove şi Stephen Daniels, Cambridge University Press, disponibil la: http://www.google.ro/books
2. Andrew Lothian ,,Landscape and the philosophy of aestetics: Is landscape quality inherent in the landscape or in the eye of the beholder?’’, disponibil la:
http://www.scenicsolutions.com.au
3. Marc Antrop, The Routledge Companion to Landscape Studies, editată de Peter Howard, Jan Thompson, Emma Waterton, disponibil la:
http://www.google.ro
1. Knudsen, apud Marc Antrop, The Routledge Companion to Landscape Studies, editată de Peter Howard, Jan Thompson, Emma Waterton.
2. Marc Antrop, The Routledge Companion to Landscape Studies, editată de Peter Howard, Jan Thompson, Emma Waterton, pag 12.
3. Marc Antrop, The Routledge, pag. 12.
4. Peter Fuller, The geography of Mother Nature, în The Iconography of Landscape, Essays on the symbolic representation, Design and Use of Past Environments, editată deStephen Daniels & Denis Consgrove.
5. Ibidem, pag. 28.
6. Andrew Lothian ,,Landscape and the philosophy of aestetics: Is landscape quality inherent in the landscape or in the eye of the beholder?’’, pag. 11.
7.Ibidem, pag. 14.
8.Ibidem, pag. 16.
9. Ibidem.
10.Andrew Lothian ,,Landscape’’, pag. 19.
11. Peter Fuller, The iconography of landscape. Essays on the Symbolic Representation, Design and Use of Past Environments, editată de Denis Cosgrove şi Stephen Daniels, Cambridge University Press, pag. 5.
12.Peter Fuller, The iconography’’, pag. 6.
13.Ibidem, pag. 8