Pentru întărirea relaţiilor bilaterale sau multilaterale cât şi pentru adoptarea unor politici de acţiune comună pentru apărarea patrimoniului natural şi cultural european, statele europene au adoptat o serie de convenţii internaţionale. Printre domeniile în care statele si-au asumat că vor colabora sunt protecţia mediului, a peisajului, a patrimoniului arhitectural, a siturilor arheologice şi a patrimoniului mobil.
Grija pentru peisaj s-a manifestat odată cu apariţia conceptului de dezvoltare durabilă care a avut ca punct de pornire criza ecologică mondială din perioada 1929-1933, determinată de intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului. Dezvoltarea durabilă este definită ca „dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi.” Printre primele convenţii a fost Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 23.11.1972 care a apărut ca urmare a faptului că „patrimoniul cultural şi patrimoniul natural sunt din ce în ce mai ameninţate de distrugere nu numai datorită cauzelor obişnuite de degradare, dar şi prin evoluţia vieţii sociale şi economice care le agravează prin fenomene de alterare şi de distrugere şi mai grave” [1] . Convenţia defineşte patrimoniu cultural (monumente, ansambluri şi situri) şi patrimoniu natural ca fiind:
„- monumente naturale constituite de formaţiuni fizice şi biologice sau de grupări de asemenea formaţiuni care au o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic sau ştiinţific; – formaţiunile geologice şi fiziografice şi zonele strict delimitate constând habitatul speciilor animale şi vegetale ameninţate, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere al ştiinţei sau au conservării; – siturile naturale sau zonele strict delimitate, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere ştiinţific, al conservării sau al frumuseţii naturale.”
Preocuparea pentrupatrimoniul natural a continuat şi s-a concretizat în Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa adoptată la Berna la 19 septembrie 1979, care „are ca obiect asigurarea conservării florei şi faunei sălbatice şi habitatelor lor naturale, în special a speciilor şi habitatelor a căror conservare necesita cooperarea mai multor state, şi promovarea unei astfel de cooperări.”
Prima lege care defineşte noţiune de peisaj şi care îi dă noi valenţe este Convenţia Europeană a Peisajului (C.E.P.) de la Florenţa din 20 octombrie 2000. Aceasta defineşte peisajul ca fiind „o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani” şi ca „o componentă esenţială a cadrului de viaţă pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al identităţii acesteia”.
Preocupările şi atenţia publicului şi specialiştilor sunt determinate de conştientizarea statutului peisajului: atât ca element identitar şi de afirmare a unei comunităţii cât mai ales ca bun cultural comun, ce a fost moştenit şi trebui prezervat pentru o existenţă cât mai îndelungată. În egală măsură peisajul este perceput şi ca o legătură cu trecutul, uneori recent (ex. parcul şi complexul arhitectonic de la Mogoşoaia), alteori îndepărtat (monumentul preistoric Stonehenge, Curtea Veche de la Bucureşti, fortificaţiile medievale din oraşele transilvane sau cetăţile dacice din Munţii Orăştiei). Conştientizarea acestei valori a atras după sine pe de o parte strategii şi politici de conservare, protejare şi valorificare a patrimoniului, dar şi apariţia în ultimii 20 de ani a unei noi arii de cercetare, în care se manifestă atât arheologi cât şi istorici sau arhitecţii.
C.E.P. a fost realizat pe baza propunerii formulate de Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Consiliului Europei (Rezoluţia 178/2004). Sub egida acestui congres a apărut Reţeaua Europeană a Peisajului (RECEP-ENELC), reţea internaţională a autorităţilor locale şi regionale ce promovează implemetarea tratatului. Până în 2010, Convenţia a fost ratificată de 34 de state europene, în România ea fiind adoptată prin Legea 451/2002.
Convenţia Europeană a Peisajului îşi propune conştientizarea societăţii civile, a celei private şi a autorităţilor statului în ceea ce priveşte valoarea peisajelor, formarea de specialişti în cunoaşterea intervenţiilor asupra peisajelor, în domeniul protecţiei şi managementul acestora, identificarea peisajelor, analizarea caracteristicilor acestora şi urmărirea transformărilor pe care le suportă, cât şi evaluarea lor.
Există şi alte tratate, convenţii, acorduri care vizează protejarea peisajului ca şi ecosistem.
Patrimoniul cultural naţional imobil poate include: rezervaţii naturale, peisaje culturale (aşezări, drumuri, amenajări agricole), clădiri (case, conace, castele, edificii de cult, edificii publice precum şcoli, spitale, hanuri, gări etc), centre istorice ale localităţilor (care incorporează străzi, pieţe, fronturi de case), cimitire şi monumente funerare, vestigii arheologice (ruine, urme materiale ale unor culturi şi civilizaţii aflate în sol sau sub apa), instalaţii tehnice (mori, ateliere, fabrici, sonde), patrimoniul subacvatic (epave, aşezări sau edificii acoperite în prezent de apă). Protejarea patrimoniului cultural înseamnă inclusiv protejarea peisajului şi de multe ori, protejarea peisajului presupune protejarea patrimoniului cultural. Peisajul este patrimoniu deoarece acesta include valori naturale, valori istorice şi arhitectonice, valori etnografice, practici agricole, deci valoari de identitate.
Pe lângă legislaţia pentru protejarea peisajului, există şi tratate care au ca scop protejarea, conservarea şi promovarea patrimoniului cultural arheologic şi arhitectonic.
Convenţia europeana pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită),adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992 şi ratificată de România prin Legea 150 din 17 iunie 1997 are scopul „de a proteja patrimoniul arheologic ca sursa a memoriei colective europene şi ca instrument de studiu istoric şi ştiinţific”. Tot această convenţie defineşte şi termenul de patrimoniul arheologiccare cuprinde „structurile, construcţiile, ansamblurile arhitecturale, siturile amenajate, mărturiile mobile, monumente de alta natură, precum şi contextul lor, fie că se situează în sol sau sub apă.” Ca urmare a semnării acestui tratat, Guvernul României s-a angajat să faciliteze şi să încurajeze schimbul de informaţii cu privire la patrimoniul arheologic, cercetările arheologice şi săpăturile în curs de execuţie şi să contribuie la organizarea unor programe internaţionale de cercetare.
Un alt acord ratificat de Guvernul României în 1997, este Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la Granada la 3 octombrie 1985. Aceasta defineşte patrimoniu arhitectural ca monumente, ansambluri arhitecturale şi situri („opere combinate ale omului şi ale naturii, parţial construite şi care constituie spaţii îndeajuns de caracteristice şi omogene pentru a face obiectul unei delimitări topografice, remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, ştiinţific, social sau tehnic.”
Scopul acestei convenţii este de a proteja patrimoniu arhitectural prin aplicarea unor proceduri de control şi de autorizare, să evite ca bunurile protejate să fie deteriorate, degradate sau demolate prin supunerea spre aprobare către autoritatea competenta a proiectelor de demolare sau de modificare a unor monumente deja protejate, precum şi a oricărui proiect care afectează mediul lor înconjurător. O altă modalitate de a proteja bunul arhitectonic este posibilitatea autorităţilor publice de a obliga pe proprietarul unui bun protejat să efectueze anumite lucrări sau de a i se substitui, în cazul în care acesta nu este în măsură să le facă, şi chiar posibilitatea de a expropria un bun protejat.
O altă măsură politică de conservare şi valorificare a peisajului a fost votată în 2007 de către Parlamentul European sub forma directivei INSPIRE (Infrastructure for Spatial Information in the European Community/Infrastructura pentru informaţii spaţiale în Comunitatea Europeană –
http://inspire.jrc.ec.europa.eu). Directiva INSPIRE are ca scop dezvoltarea unei infrastructuri pentru informaţii spaţiale care să permită schimbul, partajarea, accesul şi utilizarea datelor spaţiale şi de mediu interoperabile, precum şi a serviciilor legate de aceste date.
Informaţiile spaţiale la care se referă INSPIRE sunt observaţiile şi statisticile despre mediu deţinute de instituţiile statelor pentru zonele pe care le controlează. Acestea acoperă teme cum ar fi frontierele administrative, observaţiile privind calitatea aerului, a apelor, a solurilor, biodiversitatea, acoperirea terestră, reţelele de transport, hidrografia, altitudinea, geologia, repartizarea populaţiei sau a speciilor, habitate, situri industriale sau zone de risc natural. Aceste informaţii trebuie să conţină metadate.
Portalul INSPIRE este administrat la nivel european de Comisia Europeană şi pune la dispoziţie infrastructurile pentru informaţii spaţiale create de statele membre şi devenite compatibile cu normele de aplicare comune şi completate cu măsuri la nivel comunitar.
În România Directiva INSPIRE a fost adoptată prin OG 4/2010 privind instituirea Infrastructurii Naţionale pentru informaţii spaţiale (INIS). Soluţia pentru partajarea şi distribuirea seturilor de date spaţiale şi a serviciilor web ataşate este reprezentată de geo-portalul INSPIRE dedicat ce se găseşte la adresa http://geoportal.ancpi.ro/geoportal/viewer/index.html, fiind administrat tehnic de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Consiliul INIS cuprinde 20 de organizaţii care sunt responsabile pentru realizarea seturilor de date spaţiale corespunzătoare temelor din cadrul Anexelor INSPIRE.
România ar trebui să ia în considerare şi aderarea la Codul european de bună practică: „Arheologia şi proiectul urban” din anul 2000. În urma urbanizării şi creşterii populaţiei oraşelor după revoluţia industrială, au avut loc distrugeri masive a vestigiilor istoriei urbane. Astfel a apărut politici urbane care au fost gândite pentru a „corecta” greşelile trecutului şi de a opri intervenţiile investitorilor imobiliari asupra centrelor istorice. Codul european de bună practică încurajează colaborarea în procesul urbanistic între autorităţile publice şi urbanişti, arhitecţi şi arheologi. Arheologia urbană arată în ce fel s-a dezvoltat oraşul pe parcursul istoriei sale din punct de vedere topografic, social, economic şi tehnic. Conservarea şi păstrarea vestigiilor arheologice fac parte, pe lângă dezvoltarea oraşului, din procesul urbanistic, şi este preferabil ca acestea să se conserve in situ.
Codul a fost stabilit de un grup de experţi de pe lângă Comitetul patrimoniului cultural al Consiliului Europei şi a fost aprobat în timpul celei de-a 15-a şedinţă plenare din 8-10 martie 2000. Codul vizează să întărească protecţia patrimoniului arheologic urban al Europei indicând rolul autorităţilor publice şi ale urbaniştilor, ale arhitecţilor şi iniţiatorilor, şi al arheologului. Din păcate România încă nu a adoptat aceast cod, ceea ce ar fi permis o îmbunătăţire a măsurilor de protejare a siturilor şi monumentelor istorice şi de integrare a lor în strategiile de dezvoltare urbană.
1.Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 23.11.1972