Alexandra Bivolaru
Facultatea de Istorie, UB
Peisajul a fost obiect de studiu pentru numeroase domenii, de la geografie, arheologie, istorie până la antropologie şi etnografie, iar o abordare arheologică a acestuia necesită interdisciplinaritate. Nu putem să cercetăm peisajul doar prin prisma dimensiunii sale arheologice, deoarece este necesar să privim şi asupra altor aspecte, cum ar fi dimensiunea ecologică a acestuia, cea antropologică sau cea arhitecturală. Peisajul este rezultatul complex al tuturor acestor dimensiuni; nu este nici un dat natural şi nici un produs antropic. Este suma acestor două componente, care la rândul lor se ramifică sub alte aspecte.
Din perspectiva arheologică există mai multe tipuri de peisaj. Am considerat interesantă perspectiva lui Anschuetz, Wilshusen şi Scheick [1], care identifică trei tipuri de peisaj: peisajul ritualic, peisajul etnic şi ecologia aşezării. Pentru obiectul prezentării noastre – Tropaeum Traiani- ne interesează două dintre tipurile menţionate anterior şi anume ecologia aşezării şi peisajul ritualic.
Cetatea Tropaeum Traiani este situată în comuna Adamclisi, judeţul Constanţa, România. Din punct de vedere geografic, este localizată în sud-vestul Dobrogei, în Podişul Oltinei. Interesant este faptul că numele comunei – Adamclisi – provine din Adam Klisse, care în limba turcă înseamnă Biserica Omului, turcii confundând ruinele impunătorului monument roman (Tropaeum Traiani) [2] cu cele ale unui lăcaş de cult.
Prilejul ridicării monumentului şi întemeierii oraşului îl constituie primul război purtat de Traian împotriva triburilor geto-dace şi ale aliaţilor, aflate sub conducerea lui Decebal, în 101-102. Primul război, cel din 101-102, este cel care ne interesează în mod special, fiind momentul fondării oraşului Tropaeum Traiani şi ridicării monumentului triumfal. Vom urmări în paginile care urmează evoluţia oraşului în raport cu evoluţia politică a Imperiului, astfel încât prezentarea noastră să aibă un caracter succint, dar explicit. La 25 martie 101, Traian îi declară război lui Decebal. Ajunse în Dacia, în SV acesteia mai precis, trupele din Occident conduse de Traian şi cele din Balcani şi Orient conduse probabil de Laberius Maximus se întâlnesc la Tibiscum, actualul Caransebeş, cu intenţia de a pătrunde în inima Daciei cu cât mai multe forţe pe calea cea mai scurtă. Este întâmpinată însă prima rezistenţă a lui Decebal, la Tapae, în urma acestei bătălii dacii fiind înfrânţi, dar nu învinşi. Aceştia se retrag către munţii Orăştiei, cu scopul de a-i atrage pe romani în zonele muntoase şi pentru a lungi durata operaţiunilor, în aşteptarea iernii. Considerându-se stăpân pe situaţie, Traian primeşte în iarna anului 101/102 o veste neaşteptată, care îl punea într-o situaţie nefavorbilă, fiind tocmai contrariul viziunii sale asupra evenimentelor. Burii, sarmaţii şi dacii, aliaţii lui Decebal, trecuseră Dunărea şi pătrunsesră în Dobrogrea, prădând-o, garnizoanele de aici fiind foarte slabe dat fiind că marea majoritate a forţelor armate fuseseră angenate în conflictul din Dacia. Împăratul roman se adaptează rapid situaţiei, lăsând în munţi forţele necesare pentru a menţine teritoriile cucerite şi coborând cu restul armatei către Drobeta, de unde, ajutat de flota provinciei Moesia, avea să se deplaseze către noul teatru de război. Planul iscusit al lui Decebal ar fi reuşit, dacă acea iarnă nu ar fi fost prea blândă, astfel încât apele Dunării să se dezgheţe mai rapid decât spera şi să faciliteze deplasarea forţelor armate romane spre Dobrogea. Au loc mai multe ciocniri între aliaţii dacilor şi romani, însă momentul decisiv a fost bătălia din primăvara lui 102, pe platoul de la Adamclisi, zonă „unde se îngână stepa dobrogeană cu primele pâlcuri ale pădurilor prebalcanice, la cotitura drumului longitudinal al Sciţiei Minore spre vest, în direcţia Durostorului şi a pasurilor balcanice.” [3] Bătălia este extrem de cruntă şi sângeroasă, fiind amplu reprezentată pe Columna lui Traian [4] şi pe câteva metope de pe Monumentul triumfal, [5] şi în urma căreia, deşi suferă pierderi enorme, romanii ies biruitori, încheindu-se astfel campania din Moesia Inferior. Revenit în munţii Daciei, Traian reia ofensiva, bucurându-se de mici victorii care îl determină pe Decebal să ceară pace, în toamna anului 102. Aceasta durează însă foarte puţin, conflictul reizbucnind în 105. Greşit identificată cu a doua bătălie de la Tapae, bătălia de la Adamclisi a fost cea care a schimbat sorţii războiului în favoarea lui Traian. Victorios, acesta porunceşte ridicarea unui altar în cinstea celor căzuţi în lupta (βωμός) [6] şi un mausoleu unui ofiţer superior, necunoscut nouă încă. Alături de acestea se va înălţa, în al treisprezecelea an de putere tribuniciană şi în al cincilea consulat al împăratului Traian [7], adică în 109, monumentul triumfal – Tropaeum Traiani, închinat zeului Mars Ultor. Inscripţia s-a păstrat fragmentar, însă ea a putut fi întregită astftel: Marti Ultori Imperator Caesar Divi Nervae fillius Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus Pontifex Maximus Tri. Pot XIII Imp VI Cos V P P devicto exercitu Decibali regis Dacorum Tropaeum consacravit. [8]
Alături de acest complex monumental, într-o zonă de vale, ia naştere oraşul Tropaeum Traiani. Pe locul unde această aşezare romană avea să se dezvolte, exista însă locuire autohtonă. [9] Cercetările arheologice au stabilit că activitatea omenească s-a desfăşurat pe acest platou încă din neolitic, cel mai vechi nivel de locuire mai intensă evidenţiind existenţa pe acelaşi loc a unei aşezări geto-dace cu nume necunoscut, care în secolul al II-lea î.e.n. întreţinea legături cu oraşele vest-pontice, fiind într-o continuă dezvoltare până în secolul al II-lea e.n., când este afectată de primul război daco-roman.
Tropaeum Traiani şi teritoriul său reprezintă o micro-regiune caracterizată de un mozaic de situaţii geologice, petrografice, geomorfologice, climatice şi biopedografice. Observăm în primul rând că amplasarea oraşului roman nu este întâmplătoare. Caracteristicile fizico-geografice ale teritoriului tropaeens se prezintă ca tipice unui podiş nu prea înalt, până în 200 m, accidentat în special la sud de Adamclisi. [10] Cetatea era situată ca într-un amfiteatru, pe un platou mai jos decât dealurile ce îl înconjoară. [11] Platoul este înconjurat pe toate celalte laturi de pante mai mult sau mai puţin abrupte, care constituie o protecţie naturală. [12] Aceste pante, orientate E, N şi S erau mult mai abrupte decât azi, când sunt acoperite de dărămături şi de pământul evacuat cu ocazia cercetărilor arheologice sistematice. [13] De asemenea, studiile efectuate au conchis că înspre est platoul se lega de dealurile mai înalte printr-o limbă de pământ lată de 35-45 m, facilitând astfel legătura, eventual chiar ca urmare a unor lucrări artificiale de amenajare. [14]
Deşi nu se cunosc cu exactitate, graniţele teritoriului tropaeens ar putea fi cele identificate de Maria Bărbulescu şi ulteriror de Adela Bâltâc, în urma cercetărilor întreprinse de cea din urmă teritoriul având o suprafaţă de estimată de 3.500 km2, învecinându-se cu teritoriul Axiopolisului la nord, cu Tomis şi Callatis la est, Durostorum la vest, iar graniţa de sud, formată cu Sucidava şi Sacidava, fiind greu de trasat. Densitatea structurilor rurale identificate în vestul şi nordul teritoriului tropaeens ar putea fi explicată de cadrul natural favorabil al acestei părţi fiind împădurit şi cu o reţea hidrologică mai bogată decât în partea sudică şi în cea estică. Poate cea mai interesantă structură rurală este villa rustica. Villa rustica se presupune că trebuie amplasată într-un loc cu vânturi propice şi orientată către soare, în apropierea unui râu sau izvor, pe o pantă, nu departe de mare sau de un râu navigabil sau de un drum. De preferat ar fi să fie şi în apropierea unui oraş. [15] Iar dacă la aceste informaţii mai adaugăm şi ipoteza Adelei Bâltâc, conform căreia fiind singurul oraş fundat cu statut roman (celelalte fiind ridicate la rang superior), Tropaeum Traiani a beneficiat de un teritoriu vast, identificările făcute de Suceveanu şi Bărbulescu cu privire la posibile aşezări rurale de tip villa rusticae la Negureni, Pietreni şi Pădureni sunt perfect plauzibile. În ceea ce priveşte drumurile, cele identificate în teritoriu [16] trec prin puncte în care au fost semnalate şi alte obiective arheologice, precum urme de apeduct, carierele de piatră, urme ale structurilor rurale, tumuli şi necropole. De asemenea, densitatea acestora, ca şi în cazul structurilor rurale este mai mare în zona de nord şi în cea de vest. Aşezarea şi dezvoltarea cetăţii sunt legate şi de resursele naturale ale zonei, precum materialul litic şi o reţea hidrologică mai densă decât în alte părţi din sudul Dobrogei. Interesant este faptul că în zona de nord-vest întâlnim un număr mai mare de râuri, pâraie şi lacuri, în timp ce în sud şi est regăsim carierele de piatră. Materialul litic fiind primordial în construcţia unui oraş, a drumurilor şi a altor structuri, putem crede că teritoriul s-a dezvoltat progresiv, dinspre sud-est spre nord-vest.
Interesant de analizat este însă ansamblul monumental. Amplasat pe cel mai înalt deal din regiune, anamblul constituie ceea ce Anschuetz, Wilshusen şi Scheick defineau ca fiind peisaj ritualic. Nu doar poziţionarea este remarcabilă, ci şi plasarea monumentelor într-o relaţie geometrică (triunghi isoscel). Motivul triunghiului isoscel se regăseşte de asemenea şi în concepţia arhitecturală a monumentului. Fiind un monument comemorativ, cu un pregnant rol propagandistic, închinat zeului Mars Ultor [17], amplasarea monumentului triumfal a jucat un rol esenţial, edificiul urmând să fie văzut de la diferite distanţe, între privitor şi monument existând un raport dinamic. Vitruvius numeşte perspectiva „scenografie” şi o defineşte ca fiind schiţa faţadei şi a părţilor laterale văzute descrescând, cu toate liniile convergente spre un punct în mişcare; toate acestea se dobândesc prin meditaţie şi invenţie. [18] Amplasamentul are astfel un rol fundamental pentru a se vedea trofeul atât de la depărtare, cât şi de la apropiere, nemijlocit.
Punctul de pe dealul unde a fost ridicat monumentul triumfal reprezintă cota cea mai înaltă din zonă (154 m, la vârf 167, 42 m), deci poziţia dominantă asupra reliefului din jur a fost stabilită cu precădere. [19]
Dacă avem în vedere cadrul, observăm că s-a ales ca loc de amplasare un platou deschis, neexistând vreun element împrejur, natural sau construcţie, care să concureze în înălţime sau să împiedice cuprinderea monumentului cu privirea dintr-o parte în alta. [20] Dinspre sud, est şi vest, privitorul nu mai întâlnea altceva în linia orizontului, în afară de monument; existenţa tumulului înspre nord, situat la o distanţă suficient de mare (80 m) şi a cărui înălţime nu depăşea 7 m, nu putea constitui un obstacol în câmpul vizual. [21]
Fiind proiectat într-un ansamblu de monumente care nu îl încadrau, având doar un raport de vecinătate cu ele, cadrul îl constituia doar peisajul natural, ceea ce demonstrează utilizarea elementelor naturale -spaţiul şi lumina- pentru a satisface efectele estetice urmărite, practic nelimitat de primul şi dipunând nestingherit şi de al doilea. [22]
În ceea ce priveşte distanţa de la care se observă monumentul, precum şi calitatea imaginii percepute, s-au constat următoarele: (1) probleme de acomodare pentru ochiul privitorului nu se puneau pentru o distanţă mai mică de 16 m; (2) depărtarea optimă de la care trebuie privit monumentul triumfal spre a fi văzut în cadrul său înconjurător (întregul peisaj) este de 106 m; (3) la o distanţă de aproximativ 71 m de monument imaginea este clară, însă imagniea întregului peisaj se restrânge; depărtarea aceasta ar corespunde cu de două ori înălţimea monumentului; (4) la aproximativ 177 m depărtare, se mai poate observa o imagine clară a monumentului, viziunea mai clară fiind asupra ansamblului; depărtarea aceasta corespunde cu de patru ori înălţimea monumentului; (5) la aproximativ 212 m depărtare, s-ar mai distinge încă volumele mari şi conturul său. [23] O privelişte neobişnuită trebuie să fi oferit monumentul şi noaptea, măreţ, cu statuile colosale în vârf, ridicat pe un platou neted, cu păduri în apropiere.
Ruina altarului se găseşte la aproximativ 2 km nord de satul Adamclisi şi la 257 m est de monument [24], pe panta de est a dealului, la o cotă de 152 m, unde relieful nu prezintă nici acum accidente de teren, fiind amplasat în câmp deschis, vizibilitatea răsăritului de soare de după dealul din faţă fiind perfect asigurată. [25]Aspectul care ne interesează în mod deosebit în ceea ce priveşte altarul este planul său, orientarea altarului fiind în legătură fie cu echinocţiul de primăvară (21 martie), fie cu ziua de naştere a împăratului Traian (18 septembrie), de unde putem din nou observa caracterul ritualic nu doar al ansamblului, ci şi al elementelor componente ale acestuia.
Situat la distanţă egală cu aceea dintre monumentul triumfal şi altar (127,5 m distanţa între centre), la cca 60 m N de primul, mausoleul sau tumulul (astăzi este vizibilă doar o ruină) reprezintă un monument funerar, de formă circulară, cu diametru de 46 m şi înălţimea probabilă de 7,10 m, a cărui structura consta într-o serie de construcţii şi amenajări circulare concentrice din piatră, lemn şi pământ; construcţia era destinată mormântului de incineraţie al unui comandat roman, căzut în lupta din 102 p.Chr.[26] Cota la care este amplasat mausoleul este de 155 m. [27] Piatra de construcţie este alta la tumul decât cea de la monument, fiind identică însă cu cea de la altar; cariera pentru monument se află la Deleni (calcar sarmaţian), la aprox. 5 km sud-est de Adamclisi, în timp ce materialul litic folosit pentru altar şi monument (calcar numulitic) provine probabil din cariera de la Văleni, aflată la aprox. 20 km sud-est de Adamclisi; tumulul şi altarul au aceeaşi tehnică de construcţie, diferită de cea utilizată la ridicarea monumentului. Un monument mai apropiat cronologic, ca plan şi ca dimensiuni, nu se cunoaşte nici în Moesia Inferior, nici în Dacia; acest tip de tumul, fără asemănări ulterioare şi posterioare în regiune, se poate explica numai prin comanda imperială pentru realizarea acestui monument.
Cele trei monumente formează un ansamblu comemorativ unitar, între ele existând o relaţie geometrică incontestabilă, centrele monumentelor amintite formând un triunghi isoscel, vârful acestuia fiind centrul altarului.[28] Distanţa dintre centrele tumulului şi monumentul triumfal, ce reprezintă baza triunghiului, este de 127, 5 m, iar laturile măsoară câte 255 m. Amplasarea pe cel mai înalt deal din împrejurimi, pe un platou neted, fără vreun alt element natural sau antropic ce ar putea distrage atenţia privitorului este încă un indiciu ce demonstrează intenţionalitatea unei ideologii.
Aşadar, putem observa cum romanii s-au folosit în mod clar de caracteristicile naturale. Au făcut-o atât din motive raţionale, pragmatice, mediul natural fiind destul de ofertant din acest punct de vedere (altimetrie favorabilă, cariere de piatră, surse de apă, păduri), dar şi din dorinţa de a schiţa şi o simbolistică ale cărei semnificaţii nu suntem în măsură decât să le bănuim. Atunci când monumentul triumfal se înălţa pe platoul înconjurat de păduri, silueta lui, care se zărea tocmai de pe malul Dunării [29], pecetluia ritual luarea în stăpânire a fluviului şi a ţărmurilor barbare de către puterea romană.[30]
Bibliografie:
SURSE PRIMARE
Vitruvius – Marcus Vitruvius Polio, Despre arhitectură.
MONOGRAFII
Tropaeum Traiani. Cetatea, vol. 1, I. Barnea (coord.), 1979.
Tropaeum Traiani. Monumentele romane, vol. 2, M. Sâmpetru, 1984.
DICŢIONARE
Dicţionar de istorie veche a României, coord. D.M. Pippidi, 1976.
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Anschuetz et alli – K.F. Anschuetz, R. H. Wilshusen, C. L. Scheick, An Archaeology of Landscapes: Perspective and Directions, Journal of Archaeological Research, 9, 2, 2001, p. 157-211.
Barnea I., Vulpe 1968 – I. Barnea, R. Vulpe, Romanii la Dunărea de Jos, Din Istoria Dobrogei, Vol. II, Bucureşti, 1968.
Bărbulescu 2001 – M. Bărbulescu, Viaţa rurală în Dobrogea romană, Constanţa, 2001.
Bâltâc 2011 – A. Bâltâc, Lumea rurală în provinciile Moesia Inferior şi Thracia (secolele I-III p.Chr.), Bucureşti, 2011.
Florescu 1973 – R. Florescu, Adamclisi, Bucureşti, 1973.
Panaite 2004 – A. Panaite, Villa rustica or mansion, Ephemeris Dacoromana, XII, 2004, fascicolo 1, p.185-203.
Panaite 2010 – A. Panaite, Drumuri romane din Moesia Inferior, Bucureşti, 2010.
Pârvan 1912 – V. Pârvan, Cetatea Tropaeum. Consideraţii istorice, Bucureşti 1912.
Sâmpetru 1984 – M. Sâmpetru, Tropaeum Traiani II. Monumentele romane, Bucureşti, 1984.
Suceveanu 1977 – Al. Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană. Secolele I-III e.n., Bucureşti, 1977.
Tocilescu et alli 1895 – O. Benndorf, G. Niemann, Gr. Tocilescu, Monumentul dela Adamklissi Tropaeum Traiani, Viena, 1895.
1. Anschuetz et alli 2001.
2. În traducere, Trofeul lui Traian.
3. Barnea, Vulpe, 89.
4. Scenele I-XXX: campania din Dacia din vara şi toamna anului 102; Scenele XXXI-XLVI: campania din Moesia Inferior, în iarna şi primăvara anului 102 (scenele apar şi pe monumentul triumfal); Scenele XLVII-LXXVII: campania ulterioarå din Dacia, în vara şi toamna anului 102.
5. Metopele care descriu lupta: I-VII, XIII, XVI-XVIII, XX, XXII, XXX, XXXIII, XXXIX.
6. Barnea, Vulpe, 90.
7. Cf. Inscripţiei de pe monumentul triumfal.
8. Sâmpetru 1984, 71.
9. Pârvan, 1912, 6, 12.
10. Suceveanu 1977, 107.
11. Tropaeum Traiani, Cetatea, Vol. I 1979, 13.
12. http://www.cimec.ro/Arheologie/tropaeum/cetatea/index.html accesat la 20.05.2015.
13. Tropaeum Traiani, Cetatea, Vol. I 1979, 47.
14. Tropaeum Traiani, Cetatea, Vol. I 1979, 47.
15. Cato I, 1; Varro I, 11-13; Columella I, 6 apud Panaite 2004,185.
16. Panaite 2010.
17. Conform inscripţiei de pe monument, apud Tocilescu 1895, 124-125.
18. Vitruvius, I.2, 42.
19. Sâmpetru 1984, 72.
20. Sâmpetru 1984, 72.
21. Sâmpetru 1984, 72.
22. Sâmpetru 1984, 72-73.
23. Sâmpetru 1984, 74.
24. Sâmpetru 1984, 148.
25. Sâmpetru 1984, 72, nota 41; 147, nota 7.
26. Barnea Al. 2000, 25.
27. Sâmpetru 1984, 72, nota 41.
28. Sâmpetru 1984, 19.
29. Tocilescu 1895, 2.
30. Florescu 1973, 15.