În 1992, Convenţia pentru Patrimoniul Mondial (World Heritage Convention) a devenit primul instrument internaţional legal care a recunocut şi a decis protejarea peisajelor culturale. Ele sunt definite într-un raport al Comisiei U.N.E.S.C.O., drept „proprietăţi” reprezentând „lucrări combinate ale naturii şi ale omului”, ilustrative pentru evoluţia societăţii umane şi a aşezărilor de-a lungul timpului, sub influenţa constrângerilor fizice şi/sau oportunităţilor oferite de mediul înconjurător natural şi ale forţelor sociale, economice şi culturale succesive, atât interne cât şi externe.
În accepţia Organizaţiei, „peisajele culturale” cuprind o diversitate de manifestări ale interacţiunii între om şi mediul înconjurător. Ele reflectă adesea tehnicile specifice de utilizare durabilă a pământului, luând în considerare caracteristicile şi limitele mediului natural înconjurător în care este stabilit, şi o relaţie spirituală specifică cu natura. Astfel, protejarea peisajelor culturale poate să contribuie la îmbunătăţirea tehnicilor moderne de folosire sustenabilă a pământului şi poate menţine sau creşte valorile naturale în cadrul unui peisaj. Mai mult, existenţa continuă a formelor tradiţionale de folosire a pământului susţine diversitatea biologică în multe regiuni ale lumii. Prin urmare, protejarea peisajelor culturale tradiţionale reprezintă implicit un ajutor în conservarea diversităţii biologice.
U.N.E.S.C.O. a stabilit trei categorii de peisaje culturale cu valoare pentru umanitate:
1) Peisajul conceput şi creat intenţionat de om; de tipul grădini şi parcuri, aceste peisaje au fost realizate pentru scopuri estetice sunt adesea (dar nu întotdeauna) asociate cu clădiri sau ansambluri monumentale;
2) Peisajul dezvoltat organic / peisajul vernacular; rezultat al unui imperativ social, economic, administrativ şi/sau religios, acest tip de peisaj s-a dezvoltat în forma din prezent prin asocierea cu sau ca răspuns în faţa mediului înconjurător natural; asemenea tipuri de peisaje reflectă procesul de evoluţie chiar în forma şi în componentele lor.
Acest tip de peisaj e repartizat în două sub-categorii:
a) peisajul relicvă sau fosil (peisajul în care procesul evolutiv s-a terminat într-un anumit moment în trecut, dar ale cărui forme mai sunt vizibile )
© Museum collections of Directorate of Kernavė State Cultural Reserve
b) peisajul continuu (peisajul care îşi menţine rolul social activ în societatea contemporană asociată cu modul tradiţional de viaţă şi în care procesul evolutiv este în progres; în acelaşi timp, formele sale sunt vizibile)
© Parc naturel régional des Grandes Causses
3) Peisajul cultural asociativ, a cărui importanţă se justifică prin virtutea asocierii elementelor naturale cu valori religioase, artistice sau culturale, fără a ţine cont de evidenţa culturii materiale.
© Gilles Brehm
Un instrument pentru o provocare contemporană
Dată fiind amplificarea fenomentului urbanizării în ultimele decenii, la 10 noiembrie 2011, Comisia U.N.E.S.C.O. pentru Cultură a adoptat Recomandarea U.N.E.S.C.O. pentru Peisajul Istoric Urban, cu scopul de a crea un instrument de protejare a patrimoniului natural şi cultural urban.
Zonele istorice urbane sunt văzute drept cele mai abundente şi diverse manifestări ale patrimoniului cultural, modelat de generaţii şi care reprezintă un element cheie pentru aspiraţile şi eforturile umane în spaţiu şi timp. Astfel, patrimoniul urban devine un bun de preţ social, cultural şi economic, definit de o stratificare istorică a valorilor care au fost produse de culturi succesice, dar şi de o acumulare de tradiţii şi experienţe, recunoscute ca atare în diversitatea lor.
Recomandarea U.N.E.S.C.O. pentru Peisajul Istoric Urban are ca scop încurajarea conservării, dezvolării de planuri şi strategii de management ale zonelor istorice urbane şi integrarea lor în procesele de dezvoltare şi planificare urbană, precum proiectele de arhitectură contemporană şi cele pentru dezvoltarea infrastructurii, cu scopul de a contribui astfel la menţinerea identităţii urbane. Prin urmare, se încurajează o mai bună integrare şi încadrare a strategiilor de conservare a patrimoniului urban în strategiile mai ample de dezvoltare durabilă.
Primii paşi în protejarea patrimoniului cultural urban sunt identificarea, conservarea şi gestionarea zonelor istorice în cadrul contextelor urbane mai largi prin evidenţierea inter-relaţiilor dintre formele fizice, organizarea spaţială, aşezarea şi componentele naturale împreună cu valorile sociale, culturale şi economice.
Aşa cum am specificat şi mai sus, prin U.N.E.S.C.O. nu doreşte numai protejarea „centrului vechi” al unui oraş, ci a tuturor zonelor urbane unde există o stratificare de valori şi atribute culturale şi naturale în limitele coordonatelor sale geografice. În acest context urban lărgit, trebuie avute în vedere topografia, geomorfologia, hidrologia şi caracteristicile naturale, mediul înconjurător construit, atât istoric cât şi contemporan, infrastructurile de la suprafaţă şi din subteran, spaţiile deschise şi grădinile, organizarea, percepţiile şi relaţiile vizuale spaţiale şi orice alte elemente de structură urbană. Sunt incluse de asemenea valorile şi practicile culturale, procesele economice şi dimensiunile intangibile ale patrimoniului în legătură cu diversitatea şi identitatea.
Conservarea patrimoniul istoric urban constituie un element cheie în creşterea calităţii vieţii din zonele urbane şi întreţine o relaţie armonioasă între dezvoltarea economică şi socială într-un mediu schimbător şi într-o permanentă evoluţie.
Pentru mai multe informaţii [1]*:
U.N.E.S.C.O. Recommendation on the Historic Urban Landscape (10 noiembrie 2011)