Histria

Histria

Alexandra Bivolaru
Facultatea de Istorie, UB


Apărută ca ramură distinctă a arheologiei relativ recent, în anii ’70 ai secolului trecut, în spaţiul academic anglo-saxon, arheologia peisajului este o disciplină caracterizată de o evoluţie dinamică, ce atrage din ce în ce mai mult atenţia cercetătorilor. În dezvoltarea teoriilor şi metodelor arheologiei peisajului un rol esenţial l-au avut doi factori: interdisciplinaritatea pe care o propune acest tip de abordare, precum şi progresul tehnic şi tehnologic din ultimele decenii.
Arheologia peisajului caută să înţeleagă cum oamenii şi-au organizat spaţiu şi cum schimbările ecologice au influenţat activităţile antropice. Fiind un demers multidisciplinar, arheologia peisajului preia perspective teoretice şi instrumente de lucru din numeroase câmpuri ştiinţifice adiacente (geologie, geografie, fizică, etc.), folosindu-se de metode cât mai riguroase pentru a reda o imagine cu valenţe antropologice. Metodele acestui tip de cercetare au ca scop descifrarea relaţiei active dintre om şi mediul natural, în urma căreia rezultă peisajul, ca produs al unor procese deopotrivă naturale şi culturale, continue şi discontinue, efectul fiind o serie de manifestări în spaţiu ale unei reţele de credinţe, comportamente, activităţi.
Un bun exemplu al unei evoluţii a mediului natural ce a influenţat în mod direct desfăşurarea activităţii umane este reprezentată în spaţiul românesc de cetatea Histria. Această relaţie dinamică poate fi "citită" în modificările urbanistice puse în legătură cu schimbările geomorfologice şi nu numai, evoluţia peisajului histrian fiind un bun exemplu de interacţiune între factorii naturali şi acţiunile umane.
Situată actualmente la aproximativ 7 km de mare, Histria se află în cadrul complexului lagunar Razelm-Sinoe şi reprezintă una dintre cele mai bine documentate zone costiere sub aspectul evoluţiei paleogeografice şi al relaţiei om-mediu. Acest lucru se datorează atât conservării bune a ruinelor cetăţii, cât şi a lipsei unor intervenţii umane majore ulterioare momentului abandonării, în secolul al VII-lea p.Chr.
Cetatea Histria a fost direct influenţată de schimbările foarte mari ce s-au produs în mediul natural, create de oscilaţiile cotei Mării Negre şi de mişcări neotectonice ce au determinat aluvionarea coastei litorale şi apariţia lacurilor interioare, aşadar vorbim de o cetate al cărei peisaj s-a modificat în totalitate de la fundarea ei, în a doua jumătate a secolului al VII-lea a.Chr,. până la abandonarea ei, în secolul VII p.Chr.
Histria sau Istros a fost fundată în cadrul complexului proces de roire a grecilor de-a lungul coastelor Pontului Euxin, care a avut loc între secolele VIII-VI î.e.n., în acest răstimp luând naştere numeroase poleis, printre care şi Tomis, Callatis, Olbia, Apollonia, Byzantion. Cea mai activă cetate-mamă pe ţărmul nord-vestic al Mării Negre a fost Miletul, care de altfel pune şi bazele Histriei. Despre data întemeierii acesteia avem două surse ce ne vorbesc despre două momente diferite. Îl avem pe de-o parte pe Pseudo Skymnos (sec. II a.Ch.), care foloseşte datele oferite de un istoric local, Demetrios din Callatis (a cărui lucrare s-a pierdut) şi fixează momentul fundării în anul 630 a.Ch., odată cu invazia sciţilor în Asia şi pe de altă parte avem o sursă mai târzie, anume Eusebios din Caesarea, care plasează întemeierea cetăţii la 657/6 a.Ch. Chiar dacă data oferită de Eusebios nu poate fi confirmată în totalitate de dovezile arheologice, opiniile cercetătorilor converg totuşi către aceasta.
Histria a fost amplasată pe o peninsulă, pe coasta unui golf, aflat în sudul acesteia, care în urma înnisipării continue a devenit actualul lac Sinoe. Promontoriul pe care este aşezată Histria nu doar că oferă o bună vizibilitate înspre mare, ci şi în interiorul cetăţii, unde relieful este mai jos şi nu prezintă obstacole naturale ce ar putea obtura vizibilitea pe o rază de 15-20 km. [1] De asemenea, existenţa golfului în sudul peninsulei era favorabilă adăpostirii vaselor, deoarece oferea o protecţie naturală contra vânturilor de pe mare ce bat dinspre nord-nord-est. Vecinătatea Dunării şi a Deltei, dar şi bogăţiile solului (zăcăminte de fier, cupru, cariere de piatră) şi fertilitatea acestuia au fost de asemenea factori ce au influenţat decizia milesienilor de a întemeia în această zonă o cetate. [2]
Pentru explicarea schimbărilor geomorfologice din regiunea histriană există două ipoteze în lumea ştiinţifică românească, ce se axează pe acţiunea combinată a doi factori şi anume (1) Marea Neagră şi Dunărea, în cazul uneia dintre teze şi (2) mişcarea plăcilor tectonice şi evoluţia Deltei Dunării pentru cea de-a doua. Acţiunea acestora va duce la schimbări importante în mediul natural, care în combinaţie cu evenimentele politico-sociale din viaţa cetăţii au modificat în bună măsură peisajul histrian în decursul funcţionării cetăţii.
În ceea ce priveşte prima ipoteză şi mai precis, Marea Neagră, există două evenimente ce au produs schimbări la nivelul mediului ambiental în ultimii 3000 de ani: regresiunea Phanagoriană şi transgresiunea Nympheeană sau Histriană. Amplitudinea acestor schimbări este mult mai redusă însă faţă de cea a celor produse între 18000 a.Ch. şi aprox. 1000 a.Ch. (Pleistocenul Superior - Holocenul Superior). Aşadar, în jurul anului 1000 a.Ch. începe regresiunea Phanagoriană, când nivelul Mării Negre scade cu aproximativ 3-7 m faţă de nivelul actual, [3] urmată apoi de transgresiunea Nympheeană sau Histriană, la începutul secolului I p.Ch., când nivelul mării creşte cu 5-9 m [4], ajungând aproximativ la nivelul actual. Acestor variaţiuni li se adaugă aluviunile aduse de Dunăre, care vor duce la apariţia cordoanelor litorale ce vor închide golful marin de la baza peninsulei (în sud) şi vor acoperi cu apă nordul cetăţii, la finalul secolului al III-lea a.Ch. Inundată a fost de asemenea câmpia din vestul Platoului (locul aşezării civile), luând naştere astfel lacurile Nuntaşi şi Istria, în timp ce golful antic a fost transformat în câmpie litorală. Sunt inudate astfel o parte din necropola tumulară şi drumurile din sud-vest, ce făceau legătura între Histria şi zona continentală.
În urma unui studiu [5] recent, realizat în perioada 2011-2013, s-a conturat o altă ipoteză privitoare la închiderea golfului marin, datele acestuia urmând a fi prezentate în continuare. Procesul închiderii golfului este pus pe seama mişcărilor neotectonice combinate cu evoluţia părţii sudice a Deltei Dunării, mai precis cu extinderea lobului deltaic Dunavăţ, situat la 10-12 km nord de cetatea Histria. Acesta ajunge în secolele VII-VIII p.Ch. la dezvoltarea sa maximă, când se întindea în aval până aproape de coasta nordică a Histriei. Lobul Dunavăţ a fost supus permanent unor modificări produse de valuri, fapt ce a determinat apariţia sedimentelor ce au fost transportate către sud, unde a luat naştere câmpia litorală Saele-Chituc. Formarea acesteia în faţa cetăţii a dus la închiderea treptată a golfului, momentul decuplării totale de mare corespunzând cu declinul şi abandonarea Histriei în secolul VII p.Ch. Mişcările neotectonice au afectat atât Saele-Chituc, care au dus la scufundarea părţii centrale a acesteia şi la apariţia lacului Sinoe, cât şi lobul deltaic Dunavăţ, lacurile Istria şi Nuntaşi. De asemenea, arealele conţinând vestigii arheologice (tumuli, drumuri, urme de apeduct) sunt actualmente submerse din cauza aceloraşi mişcări şi nu din cauza regresiunii Phanagoriene şi transgresiunii Nympheene, care ar fi produs variaţii cuprinse între -0,7 şi -2 m faţă de nivelul actual, nivelul mării în perioada 1000 a.Ch - 1000 p.Ch. fiind doar cu 0.7 m mai jos decât în prezent, constatându-se o creştere gradată doar pe parcursul ultimului mileniu. Această nouă ipoteză se bazează pe cercetări recente, interdisciplinare, întreprinse atât în arealul intramuran al cetăţii Histria, cât şi în barierele litorale Saele şi Chituc şi grindurile Lupilor şi Istria. În urma interpretării probelor prelevate s-a emis ipoteza conform căreia linia ţărmului la începutul colonizării se afla la o distanţă de aproximativ 540 m spre vest faţă de aflorimentul de şist verde pe care se află acropola, la momentul sosirii grecilor existând deja cel puţin 2 km din actualul grind Saele. Acesta argument vine în favoarea ipotezei conform căreia legătura din insula de şist verde şi uscat se făcea printr-un tombolo (câmpie litorală nisipoasă formată în urma acumulării de sedimente), ipoteză susţinută şi de descoperirile arheologice şi în special de construcţia zidurilor de incintă (arhaic, clasic, elenistic, roman) direct pe nisip. Rata medie de progradare a ţărmului (1-1.5 m/an) s-a menţinut constantă în primele secole de existenţă ale cetăţii. Pentru bariera Saele au fost identificate două seturi de grinduri, tăiate pe diagonală de o unitate morfologică distinctă - Creasta C. Natura tectonică a celei din urmă a favorizat menţinerea temporară a Histriei pe un ţărm deschis, blocând tendinţa de progradare a setului de grinduri Saele Vechi, ce ar fi închis accesul către mare mult mai repede decât s-a produs. Rata de progradare a setului de grinduri Saele Nou s-a demonstrat a fi fost de 10 ori mai mare decât a setului vechi, fiind vorba de 10-15m/an, proces cauzat probabil de eroziunea lobului deltaic Dunavăţ, situat în nord. Cantitatea abundentă de sedimente este transportată şi depozitată de curenţi în zonele mai adăpostite ale ţărmului, favorizând astfel progradarea noului set de grinduri, maximul acestui aport fiind atins în secolele VII-VIII p.Ch. Totodată, s-a putut constata că grindul Lupilor este de fapt extremitatea din aval a lobului deltaic puternic modificat Dunavăţ. De asemenea, analiza probelor prelevate a condus la concluzia că lacul Sinoe s-a format în urmă cu doar şase secole, prin subsidenţă, divizând astfel câmpul marin Saele (grindurile noi) - Chituc.
Aşadar, acestea sunt cele două teorii consacrate în lumea ştiinţifică privitoare la procesele geomorfologice ce au dus la transformarea peisajului histrian. Indiferent de factorul care a avut o pondere mai mare -variaţiile Mării Negre sau mişcările neotectonice, ambele combinate cu evoluţia Deltei Dunării- rezultatul a fost acelaşi - închiderea golfului marin. Tindem să credem însă că ipoteza propusă recent cu privire la schimbările geomorfologice din regiunea Histria este mai bine argumentată, date fiind interdisciplinaritatea cercetării, la aceasta luând parte arheologi, geologi, geografi şi instrumentele moderne de lucru utilizate, ce oferă date mult mai precise.
Avem, aşadar, la jumătatea secolului al VII-lea a.Ch. un golf marin ce prezintă condiţii excelente de amenajare a unui port, la care se adaugă o zonă favorabilă agriculturii, urmată de un areal împădurit, cel puţin o sursă foarte bună de apă (în actualul sat Fântânele), precum şi cariere de calcar (dealurile Babadagului) şi cupru (actualul Altân-Tepe), pe scurt un cadru ecologic foarte avantajos. [6] Acesta poate a fost unul dintre marile avantaje ale Histriei, mediul natural prielnic, ce a oferit cadrul unei locuiri neîntrerupte timp de 1300 de ani, fapt susţinut de un solid suport arheologic. Stratigrafic, au fost evidenţiate cinci perioade în viaţa cetăţii: (1) perioada arhaică (sec. VII-VI a.Ch.); (2) perioada clasică (sec. V-IV a.Ch.); (3) perioada elenistică (sec. IV-I a.Ch.); (4) perioada romană timpurie (sec. I-III p.Ch.); (5) perioada romană târzie (sec. III-VII p.Ch.). [7] Dacă luăm în considerare cea de-a doua ipoteză prezentată, pe parcursul funcţionării oraşului nu a avut loc nicio modificare bruscă a peisajului, ci doar una treptată, peisajul fiind total modificat faţă de momentul colonizării în momentul abandonării definitive a cetăţii. Decuplarea totală de mare, produsă gradual, s-a suprapus aşadar evoluţiei socio-politice a Histriei. Modificarea regiunii costiere histriene nu a afectat în mod direct viaţa cetăţii până spre sfârşitul secolului al II-lea p.Ch., când începe formarea lobului Dunavăţ, care a contribuit decisiv la scăderea adâncimii apei din jurul Histriei, fapt ce a îngreunat accesul vaselor şi a determinat declinul vieţii portuare şi implicit o decădere economică. Un element interesant îl reprezintă aşadar portul şi mai precis amplasarea acestuia în planul urbanistic al Histriei. Dacă pentru modificarea zidurilor de incintă şi mai precis a arealelor pe care acestea le închideau nu putem vorbi de cauze geomorfologice, ci doar de considerente de ordin socio-politic, în cazul portului situaţia este cu totul alta, fiind exponentul relaţiei natural-antropic. Deşi nu a fost încă localizat, fiind în discuţie două ipoteze (fie la nordul cetăţii [8], fie la sud, în depresiunea dintre incinta elenistică şi cea romană timpurie [9]), portul este cel mai bun exemplu al impactului schimbărilor geomorfologice asupra unui element antropic. Presupunând a fi corectă amplasarea sa la sud, actualmente reprezentată de o depresiune cu dimensiunile de aproximativ 170 m NNV-SSE şi 150 m VNV-ESE, mai joasă cu până la 2 m faţă de zonele înconjurătoare, cu excepţia zonei sudice, unde diferenţa dintre cote este mai mică, putem observa cum grecii s-au folosit de caracteristicile naturale iniţiale ale mediului pentru ca apoi schimbările produse la nivelul peisajului să afecteze acest obiectiv şi implicit activităţile umane dependente de acesta. Un argument în favoarea acestei ipoteze este reprezentat de o imagine stratigrafică a depresiunii obţinută prin intermediul GPR-ului, în 2012, unde se pot observa: (1) absenţa aflorimentului de şist verde şi prezenţa unor straturi nisipoase cvasi-orizontale; (2) o structură antropică, la aprox. 4 m adâncime, care poate anunţa prezenţa unei ambarcaţiuni. [10]
Remarcăm aşadar că modificarea peisajului histrian a atras atenţia cercetătorilor încă din primele decade ale secolului trecut, observaţiile acestora concretizându-se în timp în două ipoteze distincte. Luând în considerare, în perspectiva noastră, noile date obţinute în cadrul ultimelor cercetări la Histria, putem conchide că peisajul histrian s-a modificat treptat şi în totalitate pe parcursul celor 13 secole de existenţă, schimbările geomorfologice jucând un rol activ în viaţa cetăţii şi mai ales la nivelul raporturilor economice, dat fiind că acestea au fost cele ce au cauzat dispariţia activităţii portuare. Pornind de la un oraş amplasat pe un ţărm deschis şi sfârşind într-un sistem morfologic complex, de lagune, bariere şi câmpuri litorale, Histria a dăinuit de-a lungul veacurilor, ajungând până în zilele noastre ca un obiectiv important nu doar din punct de vedere arheologic, dar şi geomorfologic şi reprezentând poate unul dintre cele mai complexe peisaje arheologice din România.

Bibliografie:
MONOGRAFII
Histria - monografie arheologică, vol. I, 1956.
Histria - monografie arheologică, vol. II, 1966.
DICŢIONARE
Dicţionar de istorie veche a României, coord. D.M. Pippidi, 1976.
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Alexandrescu 1978 - P. Alexandrescu, Notes de topographie histrienne, DACIA 22, 1978, p. 331-343.
Alexandrescu 2000-2001 - P. Alexandrescu, Noi cercetări şi ipoteze cu privire la topografia şi urbanismul Histriei, Pontica 33-34, 2000-2001, p. 178-187.
Angelescu 2003-2005 - M.V. Angelescu, Histria. Sistemul de duble incinte în epoca greacă, SCIVA 58, nr. 1-2, 2003-2005, p. 55-85.
Avram 2001 - A. Avram, Coloniile greceşti din Dobrogea, Istoria românilor, vol. 1, p. 533-553.
Bîrzescu, Hanganu, Preoteasa, Vespremeanu-Stroe 2012, 201-223 - I. Bîrzescu, D. Hanganu, L. Preoteasa, A. Vespremeanu-Stroe Schimbări morfologice în regiunea Histria, SCIVA 63, nr. 3-4, 2012, p. 201-223.
Berciu, Pippidi 1965 - D. Berciu, D.M. Pippidi, Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană. Din istoria Dobrogei, vol. 1, 1965.
Canarache 1956 - V. Canarache, Observaţii noi cu privire la topografia Histriei, SCIV 7, 1956, p. 289-317.
Panin 1983 - N. Panin, Black Sea coast line changes in the last 10 000 years. A new attempt at identifying the Danube Mouths as described by the ancients, DACIA 27, nr. 1-2, 1983, p.175-185.
Panin 2001 - N. Panin, Oscilaţiile de nivel ale Mării Negre şi evoluţia climei în Pleistocen, Istoria românilor, vol. 1, 2001, p. 28-31.
Suceveanu 2005 - Al. Suceveanu, Scurt istoric al cetăţii, Histria - ghid album, 2005, p.15-58.


1. Angelescu 2003-2005, 55.
2. Angelescu 2003-2005, 56.
3. Alexandrescu 1978, 331-333; Panin 2001, 28-31.
4. Alexandrescu 1978, 331-333; Panin 2001, 28-31.
5. Bîrzescu, Hanganu, Preoteasa, Vespremeanu-Stroe 2012, 201-223.
6. Suceveanu 2005, 21.
7. Suceveanu 2005, 18.
8. Canarache 1956, 289-318.
9. Theodorescu 1970, Höckmann 1996-1998 apud Suceveanu 2005, 24.
10. Bîrzescu, Hanganu, Preoteasa, Vespremeanu-Stroe 2012, 201-223.

Histria

Acasa

Despre proiect

Resurse și proiecte

Concept

Peisaje

Harta

joomla site stats